De ce primim mai greu sfaturile decât le dăm și cum ne poate afecta asta încrederea în sine
Am descoperit ceva la mine după mulți ani. Și nu prea m-a flatat.
Când cineva îmi povestește o provocare prin care trece, mintea mea pornește aproape automat să analizeze, să găsească conexiuni și să formuleze răspunsuri. Uneori le spun cu voce tare. Alteori le rețin. Dar lista cu soluții și sfaturi e mereu acolo.
Și totuși, când cineva îmi dă mie un sfat pe care nu l-am cerut, ceva din mine se aricește. Nu neapărat dramatic sau vizibil, dar se întâmplă. E o rezistență interioară care zice în diferite forme: N-ar fi trebuit să faci asta! sau Cine ești tu să-mi spui mie ce să fac?
Am realizat, cu claritatea aceea neplăcută pe care astfel de realizări o aduc, că fac exact ce mă deranjează la alții. Dau sfaturi necerute și nu primesc bine sfaturile nesolicitate. Și, poate cel mai interesant, nu observasem această contradicție până atunci. M-au ajutat formările prin care am trecut și lucrul cu clienții să o temperez, dar tendința e încă acolo.
Și sunt convinsă că nu sunt singura.
Unul dintre răspunsurile la formularul Alege următoarea temă din Mental Toughness atinge chiar asta. Nu sunt sigură că persoana care mi-a răspuns făcea referire la ce urmează să citești, dar mie mi-au sărit în ochi cuvintele sfaturi, încredere și speranță. Despre asta este articolul acesta.
▶️ Varianta audio aici.
Mesajul din spatele sfaturilor
Lauren Eskreis-Winkler, psiholog de la o universitate din SUA și fostă pianistă de competiție cu rezultate remarcabile, era intrigată de faptul că atât de mulți dintre colegii ei talentați nu reușeau să-și atingă obiectivele. Pornind de la această curiozitate, a demarat un studiu care a dus la niște concluzii care ne pot schimba felul în care ne raportăm la sfaturi.
A studiat oameni care voiau să slăbească, să economisească bani sau să-și găsească un loc de muncă și studenți cu rezultate slabe și a descoperit că aproape toți știau ce ar trebui să facă. Aveau idei bune, strategii corecte și răspunsuri potrivite contextului lor.
Le lipsea însă altceva: încrederea că pot să o facă.
Psihologul Albert Bandura numea asta self-efficacy (autoeficacitate): credința în propria capacitate de a-ți controla comportamentul, motivația și circumstanțele pentru a obține un rezultat dorit. Ce a rămas cu mine cel mai mult este faptul că lipsa acestei credințe poate împiedica oamenii să-și stabilească obiective de la bun început. Practic, lipsa de autoeficacitate nu îi ține pe loc doar după ce au pornit, ci înainte să înceapă.
Eskreis-Winkler a adăugat o piesă interesantă la acest puzzle: un sfat necerut poate distruge tocmai această încredere.
Simplu și subtil în același timp.
Când cineva îți oferă un sfat fără să îl ceri, mesajul implicit pe care creierul tău îl decodifică este: această persoană nu crede că mă pot descurca singur și că tot ce am acumulat din propria experiență nu e suficient sau bun.
Nu asta intenționează, de obicei, cel care dă sfatul, dar asta poți să primești.
Cum un sfat necerut îți poate zgâria încrederea în tine
În modelul Mental Toughness, încrederea în sine are două componente care se dovedesc foarte utile pentru a înțelege ce se întâmplă în noi când cineva ne dă sfaturi fără să le fi cerut.
Prima este încrederea în propriile abilități: cât de mult crezi că știi, că ești competent și suficient de echipat pentru ce vine. Nu e vorba de abilități reale, ci despre cât de mult crezi că le ai. Pot exista oameni foarte capabili care se îndoiesc constant de ei și oameni cu abilități modeste care sunt complet convinși că se descurcă. Diferența de performanță dintre ei nu ține de talent sau abilități, ci de această credință interioară.
A doua este încrederea interpersonală: cât de confortabil ești să te afirmi, să-ți exprimi punctul de vedere și să te aperi în relație cu ceilalți fără să te simți amenințat sau diminuat.
Un sfat necerut le atinge pe amândouă.
Pe prima: dacă cineva simte nevoia să mă ghideze, poate că nu știu pe cât credeam sau poate crede că nu știu cum să fac asta.
Pe a doua: ar trebui să îi spun că nu am cerut asta? Sau e mai bine să tac și să înghit?
Cei cu o încredere mai fragilă în sine vor internaliza mesajul mai adânc. Vor lua sfatul necerut drept confirmare a unui gând pe care deja îl aveau despre sine: că nu sunt suficienți, că le lipsește ceva, iar ceilalți văd în ei ce ei nu pot vedea.
Cercetarea arată că oamenii cu un nivel scăzut de încredere în propria capacitate de a reuși evită sarcinile dificile, se concentrează pe eșecuri și pierd repede credința în propriile abilități. Un sfat necerut, primit în momentul nepotrivit, poate funcționa exact ca un declanșator pentru această spirală.
Cei cu un nivel mai ridicat de încredere vor fi mai puțin afectați sau vor reacționa cu asertivitate dacă li se pare că li se calcă pe teritoriu atunci când primesc un sfat nesolicitat. În același timp, au disponibilitatea de a pune întrebări pentru informare și clarificare.
De la cine acceptăm totuși sfaturi?
Există o nuanță importantă pe care am observat-o de multe ori: sursa sfatului contează mult.
Dacă sfatul vine de la cineva față de care ai respect, pe care îl consideri competent sau cu autoritate în domeniu îl primești altfel. Nu neapărat fără rezistență, dar cu mai multă deschidere.
Dar dacă vine de la cineva pe care nu îl consideri mai competent decât tine în acea privință sau de la cineva care, în ochii tăi, nu are dreptul să te ghideze, reacția poate fi cu totul diferită. Se activează în noi un soi de indignare: Cum îndrăznește?, Cine se crede?
E o dinamică legată direct de încrederea interpersonală și de modul în care percepem ierarhia în cadrul relațiilor. Creierul evaluează rapid: are credibilitate această persoană să îmi spună mie ce să fac? Dacă răspunsul e nu, sfatul nu mai e primit ca ajutor. E primit ca intruziune și uneori ca atac.
Acesta e și motivul pentru care părinții sunt, de regulă, printre cei mai prolifici ofertanți de sfaturi necerute din viața noastră și, totodată, unii dintre cei față de care reacționăm uneori cel mai puternic. Relația cu ei vine cu un întreg bagaj de istorii, așteptări nerostite și dinamici sedimentate de-a lungul anilor. Paradoxal, tocmai pentru că ne pasă de ce zic, reacționăm mai intens.
Asta explică și de ce ne e mai ușor să cerem sfatul de la entități non-umane, precum IA. Nu neapărat pentru că au mai multe resurse și pot aduce mai multe informații, ci pentru că nu există acest bagaj și ierarhia relațională care să ne amenințe. Similar, poate să ne fie mai ușor să primim sfaturi de la străini pentru că ei nu au o miză semnificativă în viața noastră.
De ce suntem mai buni la a da sfaturi decât la a le primi
Când oferi un sfat, ești în afara problemei celuilalt. Ai perspectivă. Ești deasupra situației, nu în ea. Acest lucru activează încrederea în tine: știi ce trebuie făcut, poți ajuta și simți că ai de oferit ceva valoros. Psihologic, e o poziție confortabilă. Chiar plăcută. Competența se simte bine.
Când primești un sfat, mai ales necerut, dinamica se inversează. Ești în problema ta, cu toată vulnerabilitatea pe care o implică asta atunci când te deschizi cuiva. Tocmai în acest moment, celălalt, din afară, îți arată calea. La tine ajunge, chiar și involuntar, că nu te descurci singur.
Studii repetate au arătat că a oferi sfaturi este mai motivant decât a le primi. Nu pentru că sfaturile pe care le dai sunt neapărat mai bune, ci pentru că actul în sine îți spune ceva important despre tine: ești capabil, ai cunoaștere de valoare și că ești cineva de la care merită să înveți. În mod paradoxal, asta întărește exact ce un sfat nesolicitat poate zgâria: încrederea în tine.
Contradicția pe care nu o vedem la noi înșine
Ceea ce mi se pare cel mai fascinant, dar și cel mai incomod, în tot tabloul acesta este că cei mai mulți oameni nu observă această contradicție la ei înșiși. Dau sfaturi fără să fie întrebați și se supără când primesc sfaturi fără să fi cerut. Iar cei care oferă se supără că nu sunt ascultați. Nici unii, nici ceilalți nu văd ironia din spate.
Asta nu se întâmplă din ipocrizie, ci pentru că, din interior, cele două experiențe se simt complet diferit.
Când eu dau un sfat, știu că o fac din grijă, din bunăvoință, din dorința autentică de a ajuta. Când altcineva îmi dă un sfat necerut, nu am acces la intenția lui. În absența certitudinii că sfatul vine din grijă, creierul meu îl va filtra prin lentila judecății: omul din fața mea mă judecă.
Interesant este că atunci când oamenii cer sfatul, lucrurile stau altfel. Disponibilitatea de a-l primi crește semnificativ. Nu se mai simte drept critică sau judecată. Devine ajutor, sprijin. Până la urmă, este ceva pe care l-au invitat în mod deliberat. Acest lucru schimbă complet modul în care îl integrează.
Eu văd această dinamică drept unul dintre cele mai subtile feluri în care ne subminăm reciproc fără să vrem. Și în care, în același timp, ne erodăm propria încredere.
Vestea bună este că știind toate acestea, putem face lucruri concrete prin care sfaturile noastre să fie mai bine primite, să primim sfaturi mai deschis și să ne luăm valoare din ele și, în proces, să ne creștem încrederea în propriile forțe.
Tocmai asta voi explora în partea a doua. Revin curând cu ea.
Pe curând,
Maria Arbone
Surse:
Strycharczyk, D. & Clough, P., Developing Mental Toughness(2021)
Milkman, K., How to Change (2021)
Bandura, A., Self-efficacy: Toward a Unifying Theory of Behavioral Change(1977)
Maria Arbone
Însoțesc oameni care trec printr-o schimbare sau care simt că ar trebui să facă una, dar nu știu de unde să înceapă. Nu aduc rețete. Aduc prezență, empatie, instrumente și o perspectivă din afara situației tale care uneori e exact ce lipsește.
|
Despre Mental Toughness
Mental Toughness (MT) este o trăsătură de personalitate care determină cum răspund oamenii la schimbare și stres. Aceasta se află la intersecția multor concepte din psihologie și psihometrie, precum reziliență, grit, inteligența emoțională, locus of control și conștiinciozitate.
|
