​👉 Ascultă versiunea audio aici.​

Ai observat cum începe o ceartă, un conflict?
Dar cu încetinitorul, mă refer.

​
Cadru cu cadru.

Cineva zice sau face ceva. Celălalt se simte rănit — ofensat, neauzit, atacat, invalidat…

Și de aici, din acest loc, se rupe ceva.

Cel care a rănit, în loc să respecte starea celuilalt — starea de rănit — de multe ori o înrăutățește.

De cele mai multe ori, nu pentru că vrea. Ci pentru că, brusc, se simte și el rănit de reacția celuilalt.

Așa că se apără — se justifică, acuză, se retrage, dă un sfat… și gata!

Bulgărele pleacă la vale!

Conflictul nu mai e despre rana inițială și despre cel rănit.

Devine despre cine are dreptate, cine a început, despre alte povești și răni mai vechi care ies la suprafață. Despre orice altceva.

Dar dacă derulezi filmul înapoi, cadru cu cadru, poți să vezi că în acel moment, conflictul e, în esență, spațiul celui rănit.

E partea vătămată, cum ar spune legea. Ca atunci când se întâmplă un accident rutier: toată atenția se duce, firesc, către cel rănit.

Numai că… în viață, e mai complicat.

Amândoi se simt răniți în multe cazuri.

Cel care a provocat „accidentul” nu-și dă seama că a rănit și se simte atacat pe nedrept. Iar cel rănit se simte neauzit și neînțeles.

„Eu doar am spus adevărul!” (zice cel care a rănit)
„Da, dar m-ai făcut să mă simt prost!” (răspunde rănitul care cere înțelegere)

Și dintr-odată avem doi oameni care se simt amândoi „victimele” din accident.

Aici se complică lucrurile mai mult: conflictul devine o criză de reglare emoțională reciprocă.

Fiecare cere atenție, înțelegere, reparație, alinare — dar niciunul nu mai poate oferi.

Amândoi au nevoie de spațiu — dar nimeni nu mai are spațiu să-l ofere.

Amândoi cer empatie — dar nimeni nu mai are resurse să o ofere.

Și totuși… dacă am respecta rolurile așa cum apar în moment — măcar pentru o clipă — lucrurile ar fi mai simple.

Cel care a rănit, chiar și fără intenție, ar putea să recunoască efectul acțiunii sale:

„Ok, ceva din ce-am făcut te-a durut.”

Atât. Fără defensivă. Fără explicații premature. Doar recunoaștere.

Iar cel care e rănit, cu timpul, poate învăța să nu transforme rana în armă, ci în semnal:

„Aici m-ai atins. Aici mă doare.”

Fără să rănească înapoi.

Scopul nu e să găsim vinovatul, ci disponibilul.

Să-l găsim pe cel care are resurse să se uite la celălalt și la relație, nu doar la sine.

Evident, viața nu se derulează cu încetinitorul și nu e mereu clar cine și cum a început. De multe ori există un fond afectiv deja încărcat, o oboseală, o nesiguranță, o zi proastă.

Dar dacă ne-am lua un moment să despachetăm un conflict important — cadru cu cadru — am vedea probabil mai limpede ce s-a întâmplat: cine a fost rănitul, cine a fost cel reactiv, unde s-a pierdut reglarea și când s-a închis empatia.

Așa că data viitoare, când simți că un conflict se aprinde, poate merită să te întrebi:

„Cine e rănitul aici?”

Și dacă ești tu — să ceri spațiu fără să ataci.

Iar dacă e celălalt — să-l vezi înainte să te aperi.

Poate că așa, bulgărele se oprește chiar înainte să înceapă să se rostogolească.

Cu drag,
Maria

Dacă simți că acest email ți-a fost util, rămâi aproape.

Dacă simți să-mi lași gândurile tale despre ce-ai citit, le aștept cu drag cu un reply la acest email.

Maria Arbone Om, mamă, soție și alte roluri profund umane. Profesional, Change Strategist și psihoterapeut în devenire.​

Despre Mental Toughness

Mental Toughness (MT) este o trăsătură de personalitate care determină cum răspund oamenii la schimbare și stres. Aceasta se află la intersecția multor concepte din psihologie și psihometrie, precum reziliență, grit, inteligența emoțională, locus of control și conștiinciozitate.