Bună,

Nu știu cum închei tu anul. Mi-ar plăcea să știu, recunosc, dar până una alta îți povestesc puțin despre mine. Și despre arici. :)

Citești despre: Cele mai importante 5 lecții despre vulnerabilitate din 2025 O poveste despre cum au supraviețuit aricii în cea mai grea și lungă iarnă a planetei noastre 🎧 Aici varianta audio a acestui email​

Eu închei 2025 obosită. A fost un an greu, care a venit după un alt an greu, după un altul la fel.

Dacă aș fi scris acest articol acum câțiva ani, povestea mea despre arici ar fi sunat diferit. Pentru că aveam o problemă serioasă cu oboseala. Și cu aricii.

Nu o gestionam ca tot omul normal, ci mă luptam să-mi mențin o stare optimă de odihnă, ca să nu ajung obosită. Cu alte cuvinte, îmi era frică de oboseală.

Pentru că atunci când se întâmpla asta, mai ales când ajungeam într-un stadiu avansat, mă transformam într-un arici.

Mă strângeam ghem, îmi protejam părțile vulnerabile. Nu fugeam, nu atacam direct, dar nici nu comunicam prea mult sau nu ceream ajutor.

În același timp însă, îmi pierdeam prezența și voioșia pe toate planurile. În sinea mea deveneam rea, judecam, îmi pierdeam ușor răbdarea. Dar încercam să nu le arăt celorlalți asta - adică țepii. Voiam să trec neobservată până îmi reveneam.

Nu-mi plăcea deloc de mine așa. Cu fiecare interacțiune sau sarcină, simțeam cum mi se ridică țepii pe spate. Oboseala era, în ochii mei de atunci, o stare care însemna urâțenie și lipsă de bunătate.

Dar mai presus de asta, nu-mi plăcea cum se simțea vulnerabilitatea, lipsa de control și neputința și, într-un final, conștientizarea ca am nevoie de ajutor (asta dacă venea) pe care oboseala le aducea cu ea.

Între timp, aricii mi-au devenit dragi.

Și azi îți trimit acest email dintr-un loc în care oboseala și țepii mei nu mai sunt supărători sau amenințători. Ci sunt ceea ce sunt: niște țepi care au nevoie de un pic de odihnă și conectare cu ceilalți.

Cum au scăpat cu viață aricii din cea mai grea și lungă iarnă a planetei noastre Povestea spune că acum milioane de ani peste planeta noastră s-a abătut un ger cum nu se mai văzuse până atunci. Atât de aprig, încât a înghețat o mare parte din suprafața terestră și a distrus toată vegetația. Neavând ce mânca și cum să se încălzească, multe animale au pierit și multe specii au dispărut complet. Dându-și seama ce nenorocire îi paște, aricii s-au hotărât să se adune în grupuri ca să scape cu viață. Scurmau cu toții după hrană și pe urmă se adunau la un loc, vârându-se unii într-alții ca să se încălzească. Însă țepii de pe spate îi înțepau și îi zgâriau când se ghemuiau împreună. Pentru mulți, acest lucru a fost atât de neplăcut încât s-au hotărât să plece, chiar cu riscul de a muri de frig. Cei rămași au fost nevoiți să ia, ca specie, o hotărâre de viață și de moarte: ori aveau să se obișnuiască să suporte țepii semenilor lor, ori aveau să dispară de pe fața pământului. După câteva renunțări soldate cu un final tragic, aricii au văzut limpede care era soluția. Trebuiau să rămână împreună în fața adversităților. Pentru a se bucura de căldura celorlalți, au învățat să conviețuiască cu supărările și micile răni pe care le provocau fără voie semenii lor. Acest disconfort nu era nimic în comparație cu ceea ce îi aștepta dacă fiecare ar fi încercat să îndure singur noaptea glacială. Așa au reușit aricii să supraviețuiască. După acea iarnă grea, au mai învățat două lucruri. Primul: că există greutăți care presupun efortul tuturor pentru a fi depășite. Al doilea: că, deși anumite lucruri ne deranjează la ceilalți, tot așa și pe ceilalți îi deranjează anumite lucruri la noi. Însă, când purtarea este însoțită de grijă și iubire, disconfortul devine suportabil. La zeci de milioane de ani de la apariția lor pe Pământ, aricii continuă să existe. (Povești pentru copii curajoși - 35 de istorioare care îți dau putere și te ajută să treci peste obstacole, Alex Rovira, Frances Miralles)

Cele mai importante 5 lecții despre vulnerabilitate din 2025 (De la aricii mei)

Când ne simțim vulnerabili tendința fiecăruia dintre noi este să facem orice este necesar ca să ne fie mai bine. Asta poate însemna o mulțime de lucruri în funcție de fiecare dintre noi.

Poate ne deschidem sufletul în fața unei persoane de încredere. Poate vorbim cu cineva care ne ajută practic să facem un plan sau preia o parte din responsabilitățile noastre pentru o vreme.

Sau ne închidem complet canalele de comunicare.

Când vine vorba de exprimarea vulnerabilității, putem fi plini de contradicții: deschiși în anumite privințe și închiși în altele.

Așa cum era și cazul meu. Eram foarte orientată spre a mă descurca singură. Rareori îmi recunoșteam nevoia de ajutor și aveam dificultăți majore în a împărtăși când mi-era greu. Deși credeam în puterea vindecătoare a conexiunii cu celălalt, eu însămi nu reușeam să fac asta în ceea ce mă privea.

S-a dovedit că acest tipar nu-mi mai servește. Mi-a rămas la fel de mic precum hainele de la 20 de ani. Așa că a fost nevoie să îmi redefinesc câteva credințe vechi.

Tăcerea și ghemuitul meu de arici mă protejau pe termen scurt. Pe termen lung mă lăsau cu rușine, mă izolau și mă împuținau ca om.

Cream distanță între mine și ceilalți, iar cu cât distanța devenea mai mare, cu atât întoarcerea către ceilalți era mai dificilă - mai ales în relațiile durabile și apropiate, unde consecințele nespusului sunt mult mai mari.

Nu mi-am dat seama câtă nevoie am de sprijinul celorlalți când viața mea era călduță și părea că am resurse să duc singură.

Asta până când a venit o criză și mi-am atins limitele a ceea ce puteam duce singură. Atunci am simțit distanța dintre mine și ceilalți acut.

Acum mi se pare simplu. Dacă nu am exercițiul de a cere, de a primi și de a-mi arăta limitele, crizele mă lovesc mai dur.

Cum să cer când nu am mai cerut? Cum să arăt vulnerabilitate când am arătat doar opusul?

Mai ales într-o criză.

Când improvizez pot vărsa conținutul cu furie măturând tot în calea mea. Pot cere ajutor într-un mod în care să resping ajutorul, de fapt. Pot să-i pun pe ceilalți în poziții imposibile în care nu știu ce rol au sau cum să acționeze.

Și după toate astea intră rușinea pe scenă. Cu o haină groasă de ciudă pe ea.

N-ar fi trebuit să spun asta. De ce am spus asta?

Și rămâne acolo, ca o pată.

Așa că, da, vulnerabilitatea se exersează în vremuri bune, călduțe. Cu lucruri mici, cu suferințe mici, cu limite clare fără mize mari. Nu se improvizează în criză.

Este un fel de antrenament relațional, dacă vrei. Nu ca să fiu pregătită mai bine pentru crize (ăsta-i bonusul), ci pentru că vulnerabilitatea face parte din calitatea și profunzimea relațiilor umane.

Mi-am redefinit și conceptul de dependență față de ceilalți. Aveam un fel de aroganță a independenței absolute. O vedeam ca pe o virtute. Nu dependența în sine mă speria, ci acele tipuri de dependență care mă făceau vizibilă și vulnerabilă.

Dintr-o carte dragă: Dependența are o reputație proastă. Adevărul este că toți depindem de alții. Face parte din condiția umană. Putem pretinde că nu e așa atunci când suntem tineri și sănătoși și când munca ne merge bine. Dar chiar și atunci când lucrurile par să curgă perfect, ne bazăm cu toții pe multiple servicii, sisteme și structuri doar pentru a ne duce ziua mai departe. Nu observăm acest fapt atunci când totul funcționează. Dar să presupunem că ți se strică computerul, rămâi fără asigurare de sănătate, cel mai bun prieten se mută, mașina îți este furată și nu găsești un stomatolog într-o urgență. Când sistemele care te susțin se prăbușesc, înveți cât de dependent ești, de fapt.(...) Mai devreme sau mai târziu, experiențele dure ne învață cât de mult avem nevoie unii de alții. Singurul aspect cu adevărat rușinos din toate acestea este credința socială persistentă și falsă că oamenii pot obține singuri sănătate, bunăstare și fericire. (The Dance of Connection, Harriet Lerner)

Emoțiile plăcute și neplăcute vin la pachet. Nu îmi pot nega furia, durerea și vulnerabilitatea fără să îmi neg, în același timp, capacitatea de bucurie, prezență, iubire și conexiune cu ceilalți.

Prețul? Viață emoțională redusă, restrânsă; conexiune cu ceilalți mai sigură, dar mai săracă; bucurie filtrată; spontaneitate redusă; toleranță mică la disconfort și incertitudine.

Oricât de duri pot părea țepii celorlalți (și ai mei) în imaginația mea, în realitate nu sunt chiar atât de duri încât să merite prețul izolării.

Aricii nu își neagă țepii ca să supraviețuiască. Ei îi acceptă ca pe o realitate. Și găsesc soluții să-i acomodeze în conviețuire pentru că știu că doar așa vor reuși să treacă iarna.

----

Acestea au fost lecțiile mele despre vulnerabilitate pe care le iau cu mine mai departe în 2026.

Îți urez un an nou așa cum ai nevoie pe toate planurile!

Îți mai doresc să reușești tot ce ți-ai propus sau să te apropii cât mai mult de asta!

Invitația mea de la începutul emailului rămâne valabilă. Chiar mi-ar plăcea să știu cum a fost pentru tine 2025, cum îl închei, cu ce ai rămas din el. Răspunde-mi aici.

Pe 2026,

Maria

Maria Arbone Om, mamă, soție, Change Strategist și psihoterapeut în devenire. Însoțesc oameni în călătoria lor de schimbare prin sesiuni individuale și experiențe de învățare. Am o abordare holistică centrată pe resurse și pe rezultate concrete.

Despre Mental Toughness Mental Toughness (MT) este o trăsătură de personalitate care determină cum răspund oamenii la schimbare și stres. Aceasta se află la intersecția multor concepte din psihologie și psihometrie, precum reziliență, grit, inteligența emoțională, locus of control și conștiinciozitate.